Despre Tratatul de la Lisabona, pe scurt

Pe data de 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, marcând o reformă instituţională semnificativă a Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) şi Tratatul cu privire la înfiinţarea Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma), care a fost redenumit Tratatul cu privire la Funcţionarea Uniunii Europene. Prin urmare, Tratatul de la Lisabona este un act modificator al celor două tratate de bază ale Uniunii şi nu o constituţie a Uniunii Europene, chiar dacă păstrează mare parte din principiile Tratatului stabilind o Constituţie a Europei, care a fost semnat în 2004 dar nu a intrat niciodată în vigoare. Instituţiile Uniunii Europene după modificarea prin Tratatul de la Lisabona sunt: (i) Parlamentul European; (ii) Consiliul European; (iii) Consiliul; (iv) Comisia Europeană; (v) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; (vi) Banca Centrală Europeană şi (vii) Curtea de Conturi.

Uniunea Europeană a primit personalitate juridică de sine-stătătoare, fiind succesoarea Comunităţii Europene în toate drepturile şi obligaţiile. Statele membre pot încheia tratate internaţionale în nume propriu numai dacă sunt compatibile cu dreptul comunitar. Parlamentul European trebuie să aprobe toate acordurile în domeniile care se încadrează în procedura legislativă ordinară, acordurile de asociere şi cele cu implicaţii bugetare sau instituţionale. Personalitatea juridică a Uniunii implică renunţarea la structura pe trei piloni, în cadrul unei perioade de tranziţie de 5 ani.

Unii avocati (dar si alti juristi) ma dezgusta

Oare ce fel de avocat are atata lipsa de bun-simt incat sa isi faca reclama intr-un loc in care nu are voie potrivit regulilor interne (un forum), trimitand mesaje despre serviciile lui unor oameni care nu au solicitat (deci spam) si ignorand complet faptul ca legea 51/1995 interzice publicitatea serviciilor avocatiale (deci abatere disciplinara)?

Unul care transmite foarte mare incredere, evident, nu?

Later edit: n-am ceva doar cu avocatii in situatii penibile, am cu toti profesionistii in drept (motiv pentru care am modificat titlul). Inclusiv cu “legal managerii” care cer opinii pe te miri ce dupa care au impresia ca trebuie ei sa corecteze desi n-au minima preocupare sa se uite macar in lege.

Câteva percepţii greşite

În topul chestiunilor juridice greşit înţelese pe care le-am întâlnit cel mai des se găseşte faptul că, zice-se, după 5 ani de căsătorie (ba unii zic şi de concubinaj) toate bunurile achiziţionate anterior de fiecare soţ devin comune. Ei bine, nu e adevărat, nu ştiu de unde vine şi de ce există, dar nu are nicio bază în realitatea juridică din România. Codul Familiei reglementează că bunurile achiziţionate înainte de căsătorie sunt şi rămân proprii ale fiecărui soţ, iar noul cod civil nu schimbă nimic în privinţa asta.

Pe locul doi şi tot mai întâlnită în ultimul an, e ideea că dacă o societate comercială are datorii, nu îşi poate suspenda activitatea. Poate foarte bine, la registrul comerţului nu se cere nici un document fiscal sau contabil, iar numai regimul derogatoriu de declarare (adică scutirea de la depunerea declaraţiilor fiscale) este supus aprobării administraţiei financiare şi nu se acordă dacă societatea are datorii. În ce priveşte registrul comerţului, doar dizolvarea societăţii este condiţionată de lipsa datoriilor bugetare.

Înclinaţia spre lucruri prost făcute

Probabil ca avem in codul genetic inclinatia spre lucruri prost facute. A venit criza si a oprit inflatia de tzepe in constructii acum a inceput frenezia termoizolarii. Se termoizoleaza orice, oricand, oricum.

Am citit asta pe forum şi mi s-a părut teribil de adevărat… Mi-a adus aminte de blocurile din Bacău, care se încadrează perfect în rândurile de mai sus, şi am să vă povestesc de ce.

Când eram eu prin şcoala generală a început mania mansardării. Toată lumea de la ultimul etaj voia mansardă, toată lumea de la celelalte etaje nu era de acord să contribuie. Cu sau fără contribuţia celorlalţi, proprietarii de la ultimele etaje, sătui de infiltraţii şi reparaţii de spoială, au făcut eforturi şi au pus mansarda. Fără autorizaţie, desigur, cui îi trebuie aşa ceva? Cu diverşi muncitori mai mult sau mai puţin calificaţi, dar care se pricep la toate. Dacă au plătit numai cei de la ultimul etaj, atunci ei ţin cheia şi numai ei se bucură de minunata mansardă care nu prea poate fi folosită nici măcar la depozitare şi care poate că nici nu are o scară decentă pentru acces. Ce reguli de coproprietate, ce lege, ce cheltuieli comune? Astea-s doar pe hârtie, proprietarii fac şi ei ce şi cum pot, mai ales că în Bacăul de care vă vorbesc încă există asociaţii de proprietari care reunesc 5-6 blocuri şi în care administrarea se rezumă la calculul cotelor şi încasarea banilor miercurea de la 4 la 6 PM, fără vreo explicaţie sau, mai rău, vreo activitate în beneficiul proprietarilor. Iar dacă eşti fraier şi munceşti la ora aia, să te învoieşti, că oricum asociaţia nu are cont bancar în care să faci vreo şmecherie de-asta modernă, ordin de plată parcă îi zice.

Contractele de închiriere sunt valabile şi fără înregistrarea la fisc

Nu de puţine ori am întâlnit percepţia cum că proprietarii nu încheie contract scris cu chiriaşii pentru a nu declara venitul şi a nu plăti impozit, corelativ cu concluzia că un contract scris dar neînregistrat la fisc este nevalabil.

Nimic mai fals. În primul rând, contractul de închiriere este un contract consensual, ceea ce înseamnă că el se încheie în mod valabil prin acordul de voinţă dintre proprietar şi chiriaş. Forma scrisă a contractului se cere numai pentru probă, ceea ce înseamnă că fiecare din părţi poate dovedi faţă de terţi existenţa şi cuprinsul contractului numai prin înscrisul constatator, nu prin declaraţii sau martori.

Cu alte cuvinte, nu există nicio condiţionare de înregistrarea la administraţia finanţelor publice pentru valabilitatea contractului de închiriere. El se încheie prin acordul de voinţă, încheierea unui înscris în acest sens fiind impusă de obligaţia proprietarului de a se înregistra ca plătitor de impozit pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor (chirii, mai simplu spus). Chiriaşul nu are nicio legătură cu obligaţia proprietarului de a se înregistra la fisc, în schimb proprietarul are obligaţia de a plăti impozit, indiferent că are contract scris sau nu. E drept, faptul că trebuie să se înregistreze ca plătitor atrage nevoia încheierii unui contract scris, dar asta nu înseamnă că, în lipsa înscrisului, contractul (cu obligaţia aferentă de a plăti impozit) nu există.

Despre vânzarea biletelor de transport în comun

Dacă măcar din când în când mergeţi cu transportul în comun de suprafaţă prin oraşele în care nu se vând bilete decât la casieriile din staţii, atunci cu siguranţă nu vă e străină situaţia în care deşi vreţi să vă luaţi bilet, nu aveţi de unde. Fie că e închisă casieria (că deh, de ce să fie program la Sala Palatului vinerea după ora 16?), fie că nu există deloc (cum e cazul în faţa Facultăţii de Drept şi a întregii zone adiacente – Operă, Facultatea de Medicină Veterinară, Eroilor la partea cu statuia), nu ai cum să fii un consumator corect. Poţi doar să mergi pe jos până la staţia următoare (sau a doua, sau a …-a), deşi există transport public pe ruta aceea, poate te mai şi grăbeşti sau, în situaţii catastrofale, eşti într-un oraş necunoscut şi ştii doar că ai de luat autobuzul X pentru Y staţii.

Mărturisesc că eu am încetat să am o problemă cu a merge fără bilet în asemenea situaţii. Ba mai mult, abia am aşteptat să iau amendă ca să pot să o contest şi văd că şi un judecător spune „da, domle, nu şi-au îndeplinit obligaţia de a vinde bilete” – că aşa scrie în lege, apropo. Câţiva ani buni nu mi s-a îndeplinit dorinţa. E drept, merg rar cu RATB-ul în ultimii ani, dar pe de altă parte staţia cea mai apropiată de casă nu are casierie de bilete. Am tot aşteptat, până când într-o zi de mai, în Cluj, s-a întâmplat. Am luat amendă pentru că nu am avut de unde să cumpăr bilet – casieria avea program până la ora 14, şi era deja 14 şi 10.

Si totusi (de) ce cautati?

Observ cu mirare ca zilnic exista multe persoane care ajung aici cautandu-mi numele pe Google. Incepe sa mi se para dubios…

Pro unicameralism

Precizări preliminare. Constituţia din 1991 a mers pe ideea unui Parlament bicameral, pe considerente de ordin istoric: necesitatea unei dezbateri în cadrul a două foruri distincte pentru a se ajunge la cea mai bună soluţie, practicarea bicameralismului în alte state europene. Cel mai important, la momentul 1990 unicameralismul era asociat cu ideea statului totalitar, în care procesul legislativ era cvasi-inexistent iar supremaţia legii doar un principiu pe hârtie. Faptul că ceva mai în urmă, până în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, „parlamentul” român fusese numai unicameral, devenise irelevant. Constituţia aducea o contra-reacţie faţă de modelul comunist, ceea ce conta mai mult la nivel psihologic decât practic.

De ce ar fi mai bun un parlament unicameral?

• Argumentele in favoarea bicameralismului nu mai sunt de actualitate.
  • Se vorbea în 1990 de evitarea concentrării puterii (atât în parlament cât şi în mâinile preşedintelui), astfel că ne-am ales cu două camere care făceau acelaşi lucru (abia în 2003 au fost „specializate”) şi un preşedinte fără mari atribuţii, dar ales direct de popor – drept care sistemul parlamentar al României a fost tot timpul o struţocămilă între republică parlamentară şi prezidenţială.

Incidenţa proiectului legii sistemului unic de pensii asupra avocaţilor. Câteva argumente.

[*]

Cu câteva zile în urmă Guvernul român a decis sa isi asume răspunderea cu privire la Proiectul Legii Privind Sistemul Unitar De Pensii Publice („Proiectul”). A fost depusă şi o moţiune de cenzură, care va fi votată în Parlament marti, 13 octombrie 2009. În ultimele zile au apărut prin presă câteva articole care vorbesc despre efectele acestei legi asupra contribuţiilor avocaţilor, unele susţinând că avocaţii vor fi afectaţi, alţii susţinând că nu, chiar dacă niciunii nu prezintă vreun argument juridic pentru concluziile trase. Prin urmare, având în vedere posibilitatea ca acest proiect să devină lege, ar fi util să ne aplecăm mai mult asupra reglementării propuse şi mai puţin asupra declaraţiilor politice ocazionate.

Ce reglementează Proiectul şi pe cine vizează?

Proiectul prevede chiar de la articolul 1 că „Dreptul la asigurări sociale este garantat de stat si se exercită, în condiţiile prezentei legi, prin sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări sociale, denumit în continuare sistemul public de pensii”. Chiar dacă exprimarea este atotcuprinzătoare, ea coincide întru totul cu reglementarea din articolul 1 al Legii nr. 19/2000[1] aşa cum este în vigoare la acest moment, şi sub incidenţa căreia nu intră avocaţii. Prin urmare, domeniul de reglementare al Proiectului nu aduce nimic în plus faţa de Legea nr. 19/2000.

Religia nu e obligatorie în şcoli

Dacă eşti elev (sau părinte de elev) şi nu vrei să frecventezi orele de religie ortodoxă, atunci poţi renunţa. Desigur că aici poate interveni o discuţie destul de amplă despre ce e ora de religie, dacă e bună sau nu, etc. Pe scurt, părerea mea e că în şcoală nu se studiază ştiinţa religiei ci dogma religiei ortodoxe, or asta pentru mine, ca om care acceptă “unitatea în diversitate”, e inadmisibil. Mai mult decât atât am multe de împărţit chiar cu ortodoxismul în sine, dar asta e altă poveste.

Ce trebuie reţinut este că în România există cadru juridic pentru protejarea libertăţii alegerii religiei. În primul rând, art. 9 din Legea nr. 84/1995 (legea învăţământului) precizează: