*Articol publicat pe Avocanet.ro, pe data de 27 martie 2008.

Prezentul articol constituie un raspuns la materialul intitulat „Administrator societate comerciala – obligatoriu studii superioare”, publicat de Ana Cioriciu Ştefanescu pe data de 26.03.2008, prin intermediul site-ului Avocatnet.ro. De la bun inceput trebuie sa menţionez ca precizările de faţă nu privesc obligativitatea studiilor superioare sau modificarea Clasificatiei Ocupatiilor din Romania, ci doar incidenţa „noii” ocupaţii de administrator al unei societăţi comerciale în corelare cu reglementarea administrării societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic.

Astfel, autoarea amintită menţionează că „[ocupatia de administrator societate comercială] are incidenţă numai în situaţia reglementată de art. 196^1 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale care stipulează ca “asociatul unic poate avea calitatea de salariat al societăţii cu răspundere limitată al cărui asociat unic este” [1]. În acest context trebuie menţionat că aceeaşi autoare a publicat un material conex, „Calitatea de salariat a administratorilor societatilor comerciale”, pe acelaşi site, în data de 25.03.2008, în care susţine în principal că interdicţia revăzută de lege în sensul că administratorii nu pot avea contract de muncă pentru această funcţie[2] priveşte toate societăţile comerciale, iar art. 196^1 LSC consacră o excepţie de la regulă, şi deci numai asociatul unic poate fi administrator cu contract de muncă în societatea sa.

Materialul de faţă nu îşi propune să analizeze dacă administratorii societăţilor cu răspundere limitată pot avea contract de muncă sau nu, ci doar efectul articolului 196^1 LSC, care în forma actuală prevede în alineatul 3 că „Asociatul unic poate avea calitatea de salariat al societăţii cu răspundere limitată al cărui asociat unic este”. În analiza acestei prevederi trebuie să avem în vedere că în perioada decembrie 2006 – iunie 2007, articolul respectiv a avut altă formulare, anume:

„Asociatul unic poate avea calitatea de salariat al societăţii cu răspundere limitată al cărui asociat unic este, cu excepţia cazului în care are calitatea de administrator unic sau de membru al consiliului de administraţie”[3].

Se poate deci observa că în această formă, LSC era consecventă în interdicţia administratorilor de a încheia un contract de muncă pentru această funcţie, şi prevedea posibilitatea asociatului unic de a fi salariat, dar pe alt post. O dată cu modificarea LSC prin OUG 82/2007, articolul menţionat nu mai face această distincţie, şi în consecinţă ne lasă nouă plăcerea de a interpreta dacă administratorii de SRL pot avea calitatea de salariat sau nu, indiferent că e vorba de societate cu asociat unic sau nu. Cu alte cuvinte, posibilitatea administratorilor de SRL de a încheia un contract de muncă ţine de interpretarea dată în general prevederilor LSC referitoare la societăţile cu răspundere limitată, iar nu articolului 196^1. În această linie de idei, dacă ajungem la concluzia că administratorii nu pot încheia contract de muncă pentru această funcţie indiferent de forma societăţii, interpretare susţinută de altfel de Ana Cioriciu Ştefănescu, atunci art. 196^1 alin. 3 LSC nu poate constitui baza unei excepţii de la regulă, întrucât formularea sa generală de a permite asociatului unic să fie salariat nu poate fi interpretată în sensul că ar deroga de la o dispoziţie imperativă, cum este cea conţinută de Art. V al OUG 82/2007, şi care ar fi şi normă specială în raport cu art. 196^1:

„Prin derogare de la prevederile art. 56 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, contractele de muncă ale administratorilor/directorilor, încheiate pentru îndeplinirea mandatului de administrator/director înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, încetează de drept la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă sau, în cazul în care mandatul a fost acceptat ulterior intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, de la data acceptării mandatului”.

În acest sens trebuie avut în vedere faptul că excepţiile de la aplicarea unei norme juridice nu pot fi presupuse pe baza faptului ca o altă normă nu distinge între ipotezele ei de aplicare. Excepţiile sunt întotdeauna exprese şi ferme, acesta fiind motivul pentru care sunt de strictă aplicare şi interpretare, or în cazul art. 196^1 alin. 3 LSC nu avem cum să interpretăm strict, norma având tocmai o arie largă de aplicare.

Apoi, spuneam şi că încetarea de drept a contractelor de muncă încheiate pentru exercitarea funcţiei de administrator, normă menită tocmai să susţină interdicţia încheierii unui contract de muncă prevăzută de art. 137^1 alin. 3 LSC, în materia administrării societăţilor pe acţiuni, este o normă specială în raport cu prevederile art. 196^1 alin. 3 LSC. Desigur, această raportare a articolelor nu ia în calcul faptul că potrivit art. 196^1 alin. 4 LSC „dispoziţiile privitoare la administrarea societăţilor pe acţiuni nu sunt aplicabile societăţilor cu răspundere limitată”, pentru că acest aspect spuneam că excede scopul materialului de faţă. Presupunând totuşi că cele două prevederi pot fi interpretate corelativ, interdicţia încheierii unui contract de muncă şi încetarea sa de drept la data intrării în vigoare a OUG 82/2007 privesc o ipoteză particulară: contractul de muncă încheiat pentru exercitarea funcţiei de administrator. În acelaşi timp, art. 196^1 alin. 3 prevede la modul general ca asociatul unic poate fi salariat. Corelând cele două norme, nu putem concluziona decât că DACĂ interdicţia încheierii unui contract de muncă se aplică şi administratorilor de societăţi cu răspundere limitată, atunci art. 196^1 este normă generală în raport cu această interdicţie, motiv pentru care nu poate consfinţi o excepţie de la aplicarea acestei reguli.

În încheiere aş vrea să mai semnalez un aspect menţionat de autoarea respectivă în articolul „Administrator societate comerciala – obligatoriu studii superioare”, anume faptul că “cei care nu indeplinesc condiţia de studii menţionată (n.n. studii superioare) pot fi administratori fără a încheia un contract individual de muncă, îndeplinindu-şi activitatea în baza actului constitutiv de societate”. Din păcate această afirmaţie este fundamental eronată, iar concluzia ar fi putut fi doar că persoanele care nu îndeplinesc condiţia studiilor superioare pot fi administratori în baza unui contract de administrare. Nu trebuie să confundăm actul de numire al administratorului, care exprimă voinţa asociaţilor ca o anumită persoană să conducă şi să reprezinte societatea (deci un act unilateral), şi care poate fi actul constitutiv, la înmatricularea societăţii, sau hotârârea adunării generale pe parcursul existentei societăţii, cu actul care guvernează activitatea administratorului în exercitarea acestei funcţii. În funcţie de interpretare, pentru societăţile cu răspundere limitată acest act poate fi ori un contract de administare, ori un contract de muncă. Hotărârea adunării generale conţine doar elemente minime, anume indicarea identităţii administratorului, perioada mandatului şi eventual remuneraţia, or relaţia dintre administrator şi societate presupune mai multe elemente decât atât. Toate aceste elemente se vor regăsi în contract, care de altfel se înregistreaza la administraţia financiară pentru luarea in evidenta a administratorului ca platitor de impozit pe venit din activitati independente. În concluzie, în toate cazurile administratorii trebuie să încheie un contract cu societatea.